Astazi, Curtea Constituţionala a considerat ca sunt intrunite conditiile privind dizolvarea Parlamentului de legislatura a 18. Circumstantele care au dus la luarea acestei decizii sunt nealegerea repetata a sefului statului. Cineva zicea ca riscam sa avem alegeri anticipate parlamentare in fiecare an.
Presedintele interimar Ghimpu a declarat deja ca va emite Decretul de dizolvare a Parlamentului saptamina viitoare, marti sau miercuri si ca alegerile parlamentare anticipate vor avea loc pe data de 28 noiembrie.
Tot astazi am fost invitat la Jurnaltv unde am comentat Decizia CC si alte detalii legate de petrecerea alegerilor anticipate.
In speta am declarat ca alegerile parlamentare trebuie organizate cit mai repede, deoarece petrecerea acestora in decembrie sau ianuarie, vor fi in defavoarea partidelor din aie, caci in aceste luni vin frigurile, cu tarifele majorate si facturi mari la incalzire si alte servicii comunale care nemultumesc populatia etc.
Alegerile parlamentare anticipate au fost provocate de comunisti, care au contribuit prin nealegerea Presedintelui si boicotarea referendumului constitutional din 5 septembrie, insa aceasta nu inseamna ca comunistii vor cistiga alegerile, ba dimpotriva .
Dupa pravalirea referendumului partidele AIE trebuie sa invete lectia, si sa porneasca la lupta in alegeri cu echipe consiolidate si strategii rezonabile electorale sustinute financiar.
Deja se stie ca PD, PL si PLDM vor merge separat la alegeri, insa trebuie rezolvata cumva problema AMN care risca sa nu treaca pragul electoral.
Am mai declarat in emisiune ca partidele necomuniste trebuie sa coopereze intre ele, sa nu se atace si sa curete listele electorale, astfel ca sa fie exclusi din liste persoanele patate, cu probleme de imagine.
Iar cea mai importanta problema va fi bineinteles participarea alegatorilor la vot, trebuie mers de la om la om pentru a spori prezenta.
Unii comentatori apropiati de pcrm jubileaza deja declarind ca comunistii ar avea garantate peste 52 de mandate de deputati si acuma va lupta la alegeri pentru a avea 62 de mandare, astfel ca sa poata sa aleaga singur Presedintele.
Opinia mea este ca comunistii nu vor depasi 40%, din varii motive, inclusiv ca pe acest segment electoral vor fi mai multi concurenti care le vor subtia votul .
Lupta este deschisa oricarui rezultat, insa AIE trebuie sa cistige alegerile si sa aiba un mandat plin de 4 ani, in care sa reuseasca modernizarea su europenizarea RM.
Roman Mihăeş 
septembrie 21, 2010 la 6:01 pm
„Unii comentatori apropiati de pcrm jubileaza deja declarind ca comunistii ar avea garantate peste 52 de mandate de deputati si acuma va lupta la alegeri pentru a avea 62 de mandare, astfel ca sa poata sa aleaga singur Presedintele.” Subţire, foarte subţire domn Mihăieş. Poate deaceia şi nu aţi fost luat în echipa celor „tari”. De obicei ce dicută nişte cetăţeni între ei rămîne doar între ei. Dacă socotiţi altfel, îmi pare rău .
La mai Munţi şi la mai Mare!
P.S. Unii comentatori apropiaţi de AMN spun clar că în interior totul e putred, inclusiv şi simpatizanţii!?
septembrie 21, 2010 la 6:02 pm
o palma usturatoare data de ambasadorul turciei ,extremistilor gagauzi … Ambasadorul Turciei la Chişinău, Ahmet Ferit Ulker, consideră că ideea desfăşurării unui referendum privind conferirea statutului de a doua limbă oficială în Moldova limbii ruse – iniţiativă promovată de o organizaţie din autonomia găgăuză – este o chestiune secundară. Şeful misiunii diplomatice turce în R. Moldova a făcut această afirmaţie pentru Agenţia „DECA-press” la Bălţi, unde a întreprins, marţi, o vizită de lucru. Ulker a spus că nu ar dori să se pronunţe pe marginea acestui subiect, întrucât este o chestiune ce vizează exclusiv treburile interne ale R. Moldovei. „Pentru mine este important faptul că Moldova este un stat prietenos Turciei, iar eforturile noastre trebuiesc îndreptate în direcţia dezvoltării relaţiilor economice şi de prietenie, iar chestiuni cum ar fi referendumul sunt secundare”, a declarat ambasadorul turc.
septembrie 21, 2010 la 6:17 pm
Toata lumea trebuie sa iasa la alegeri.
Doar in acest mod pcrm nu va lua mai mult de 40 de mandate.
pcrm deja lupta pentru acest lucru, dar AIE ce face? AIE DOARME?
septembrie 21, 2010 la 6:20 pm
…AIE trebuie sa cistige alegerile si sa aiba un mandat plin de 4 ani … acum depinde ce fel de AIE va fi . daca partidul liberal obtine singur sau intr-un bloc electoral pozitia a doua dupa pld dar inaintea pd , creste si forta „partidei nationale ” … cu un pld mult alunecat spre centrul „pragmatic” si un pd care pregateste parca unirea cu rusia , nu cu europa , AIE nu are nicio sansa … a trecut ceva timp de la vechile alegeri si ne este clar la toti , ca toate miscarile p.liberal au fost sabotate de ceilalti membri AIE . este deci mai important ca oricind ca partida nationala sa iasa intarita dupa alegeri . cu filat si lupu la butoanele AIE , aceasta constructie va semana cu un avion de hirtie … si pentru ce sa se mobilizeze tineretul si cei de afara ? pentru doi maimutoi care au facut transee catre moscova ,mindra capitala ? sa fim seriosi … se vrea schimbare cu adevarat ? atunci … ” toata puterea in miinile …nu , nu sovietelor …ci partidei nationale autentice !
septembrie 21, 2010 la 7:01 pm
Depinde bineinteles de rezultatele partidelor. Una va fi situatia daca PLDM va acumula circa 30 mandate si PL circa 17 mandate si alta daca PLDM si PL insumat vor avea circa 37 mandate. Apoi depinde cite mandate vor acumula comunistii si cite PD. Este important ca PCRM plus PD sa nu aiba impreuna mai mult de 61 mandate, astfel ca sa nu fie cumva induplecat PD sa faca Alianta cu comunistii pentru a vota presedintele.
septembrie 21, 2010 la 7:32 pm
AIE este deja cadavru… ca si toata clasa politico-cumatreasca din RM.
Cel mai bine sa aducem ca in anul 1881 un rege, sa aducem un Carol in Moldova.
septembrie 21, 2010 la 8:30 pm
CINE va constitui partidul REGAL in MOLDOVA ??????? Eu propun PNL-ul si PL-ul.
Cu FAMILIA REGALA DI ROMANIA aleasa pe tron in MOLDOVA si ROMANIA CONCOMITENT Romania MARE se va realiza in foarte scurt timp caci ANGLIA si GERMANIA vor fi cei mai ferventi sustinatori .
TOATE problemele actuale ale MOLDOVEI care par de nerezolvat din cauza VETO-ului RUSIEI precum si din alte motive OCCIDENTALE vor fi rezolvate in conceptie si orientare OCCIDENTALA.
CINEVA trebue sa indrazneasca din ROMANIA si MOLDOVA, inca nu este prea tarziu.
septembrie 21, 2010 la 8:49 pm
Ca intotdeauna sunteti optimist dle Mihaes. Dar ce sa va intimpla daca partidele care vor juca pe segmetul electoral al PCRM treg pragul? De ex. PSD usor poate sa ia 4%, nu e exclus ca si Pasat cu PUMul la fel. Veti spune ca Pasat e adversar al comunistilor, dar eu n-as fi asa de sigur – cert ca e rusofil si ce ii va spune rusia asta va face. Iar daca la ppartidele mici mai adaugam mandatele redistribuite conform legii aprobate de AIE, nu e exclus ca acest bloc sa ia 62 mandate.
septembrie 21, 2010 la 10:06 pm
… sa nu excludem un lucru . pcrm poate beneficia si el de posibilitatea crearii unui bloc electoral . poate atrage usor 2-3 partide mici in frunte cu psd si chiar ppcd , pentru a da un aer democratic unei eventuale viitoare guvernari a sa . orice e posibil . intr-adevar intrarea psd in mod independent in parlament ar putea da peste cap toata situatia , tinind cont si de redistribuirile care vor avea loc . exista insa si riscul clar ca stinga filo-rusa farimitata sa sufere o infringere serioasa . partide ca psd , pmu , p.umanist si altele sa ramina la limita in afara parlamentului cu 7-8% luate impreuna . cum si pd are tendinta de a lua electorat de la pcrm , sa nu se trezeasca comunistii cu 35% … si in conditiile unei mobilizari masive a electoratului de centru – centru-dreapta – dreapta , speriat de o eventuala revenire a comunistilor , lucrurile sa ia o intorsatura pozitiva .
septembrie 21, 2010 la 10:19 pm
cit despre p.umanist si moldova unita , nu le dau nici o sansa …sa fim seriosi . nici nu au filiale locale cit de cit mai puternice . iar psd e afectat inca de plecarea multor membri inspre partidele din AIE . au nevoie de timp de refacere …
septembrie 22, 2010 la 7:31 am
Fiti vigilenti
ar putea sa se intensifice propaganda anti-romaneasca de catre actoriii Rusiei din teritoriu.
FIRI PREGATITI SA CONBATETI ARGUMENTAT.
Iata ce fac ROSOfonii:
Запад обвинил в экстремизме русскую госпропаганду на заграницу
Время публикации: 21 сентября 2010 г.
Продолжаются разборки между русскими чекистами-демократами и западными либерал-демократами. Запад обвиняет работающий на заграницу русский подрывной телеканал Russia Today в использовании недозволенных для демократии приемов, в результате чего выигрывают третьи, антидемократические силы.
В прошлом месяце авторитетная (в вопросах подавления инакомыслия) американская организация «по изучению ксенофобии и экстремизма» в США Southern Poverty Law Center (SPLC) опубликовала доклад о Russia Today, в котором было отмечено, что значительную часть эфира телеканала занимают выступления экстремистов.
Однако сам RT экстремистским назван не был. «Его аккуратные сюжеты создают ощущение, что в Америке всерьез обсуждается, кто осуществил теракты 11 сентября, или способен ли нынешний президент Обама занимать свой пост».
Западные борцы с экстремизмом в мыслях вменяют в вину русским соплеменникам, например, следующие политически неправильные сюжеты на Russia Today: там часто звучат мнения, что к взрывам 11 сентября 2001 года причастны американские спецслужбы, что южнокорейское судно в марте потопила не Северная Корея, а Южная Корея или Америка, что Бильдербергский клуб решает на своих ежегодных сходках политику западных демократических держав, что политнекорректно заостряется внимание на провозглашенном еще Бушем Старшим «Новым мировым порядком», т.е. тотальной и неприкрытой полицейской диктатуры демократии во всем мире.
В отличие от этого западная пропаганда, если это можно назвать пропагандой, политкорретно и беззуба, возмущаются западные демократы недемократическими методами русских.
Отметим, что оппозиционные сайты в США, например, The Unjust Media, действительно иногда дают ссылки на видеоролики с Russia Today. Однако, если не давать такие сюжеты, то смотреть русский телеканал в США и в мире вообще никто не будет, как сейчас русские граждане фактически не слушают и не читают американскую «Свободу», русскоговорящую Би-би-си, и экстремистскую демократическую «Немецкую волну» или «Голос Америки».
septembrie 22, 2010 la 10:15 am
Am eu mari temeri referitor ls sctiunile PD in viitorul parlament…
Cred ca totul va depinde de mandatele acumulate de partidele de dreapta si cele(cel) de stanga. Daca PCRM cu PD ar avea 61 manadate, sunt aproape sigur ca vor face coalitie.
Cum va explica Lupu asta? foarte simplu:
„Razboiul politic trebuie oprit!”
sau
„Nu mai trebuie sa na cheltuim pentru alegeri noi”…
Lupu in drumul sa spre „tron” va calca peste capuri daca trebuie…asemenea rocade ai mai avut loc, asa ca nu excludem nimic…
septembrie 22, 2010 la 10:49 am
Foarte corect depinde de cite voturi vor acumula impreuna PLDM si cu PL, daca se vor apropria de 45 de mandate atunci PD mai degraba va ramine in AIE. Un PCRM cu 35/40 de mandate nu cred ca va avea sanse sa intre la guvernare.
septembrie 22, 2010 la 11:00 am
1812 – ALIPIREA BASARABIEI LA IMPERIUL RUS – UN ACT CRIMINAL , BANDITESC ! …Proteste zădarnice ale administraţiei Moldovei împotriva anexării Basarabiei la Imperiul Rus (1812 – 1815)
Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie
Pentru a le răspunde celor ce mai vorbesc încă despre „actul progresist al unirii Basarabiei cu Rusia”, trebuie să facem o incursiune în perioada anilor 1812-1815, adică anii când, până la Congresul de la Viena al Sfintei Alianţe, românii mai sperau că vor rămâne totuşi împreună. Când, cu alte cuvinte, actul de forţă şi de injustiţie comis de Rusia nu fusese încă ratificat de marile puteri ale Europei. Dar, după ce Rusia dăduse semnalul „salvării” Europei de pericolul napoleonian, ea a devenit un arbitru al Congresului, care şi-a tăiat, fireşte, partea leului.
Să vedem acum cum se poate vorbi de o unire între Basarabia şi Rusia. Din punct de vedere etnic, bănuim. Atunci, să verificăm situaţia naţională a teritoriului în perioada anexării.
Rezultatul e stupefiant.
În momentul anexării din 1812, populaţia Basarabiei era aproape în întregime românească. După o statistică prezentată de Ştefan Ciobanu, în 1810 românii formau 95% din populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă. (1) Iar primul recensământ efectuat de ruşi aici, cel din 1817, a dat rezultatul de 86% români şi 14% alte naţionalităţi (ucrainieni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi), mare parte din acestea sosite deja în cei cinci ani care trecuseră de la anexare sau în perioada războiului ruso-turc ce a precedat-o. (2) Într-adevăr, aceasta a fost consecventa politică a tuturor guvernelor ruseşti, de a schimba prin colonizări de străini şi expulzări de autohtoni caracterul etnic pur românesc al teritoriului.
Pentru români, aşa cum se va vedea şi în continuare, pierderile erau imense şi ireparabile („mai mult de jumătate de ţară”), în schimb pentru ruşi noul teritoriu anexat nu reprezenta decât, după afirmaţia lui Rumeanţev, „o fâşie îngustă de ţară, care, fără a forma o provincie, se numeşte Basarabia.” (3)
Pierderea Basarabiei a fost totuşi de natură a zdruncina ultimele rămăşiţe ale fenomenului filorus din opinia publică română, foarte puternic la un moment dat. Această scădere catastofală a cotei Rusiei, „apărătoarea creştinătăţii”, a fost evidenţiată de istoricul sovietic Iordanski: „Pierderea Basarabiei… a elucidat definitiv în ochii patrioţilor români rolul împăratului rus şi adevăratele motive ale interesului nutrit de «cea mai mare dintre puterile creştine» faţă de cauza eliberării popoarelor asuprite din Orientul apropiat… de aceea, dezvoltarea ulterioară a mişcării naţionale s-a dovedit a nu depinde de Rusia, ci chiar în opoziţie cu ea, deoarece s-a subordonat nu impulsului dat de ţar, ci celui al marii revoluţii franceze.” (4)
Ca să ne convingem că acest sentiment s-a instaurat într-adevăr pe deplin, să consemnăm că în perioada imediat posterioară anexării, deşi iniţial au fost numeroase înscrieri, doar doi boieri s-au strămutat în Basarabia. Pentru acest lucru, sultanul chiar a mulţumit printr-un firman boierilor pentru credinţa arătată, care de fapt pentru Moldova era datina străveche. Căci flacăra puterii românilor începea să ardă cu vigoare, pe măsură ce turcii slăbeau.
Iar la 26 octombrie 1812, boierii moldoveni adresau, cu trimitere evidentă spre turci, „Anaforaua obşteştei adunări cătră Domnul Moldaviei Scarlat Alexandru Calimah voievod pentru înstrăinarea Besarabiei”, care reprezintă un memoriu de protest foarte viguros şi bazat pe date concrete indestructibile. De aceea vom reda mai jos un pasaj mai lung:
„Întru deznădăjduirea întâmpinărei, sosind lumina mântuirii cu prefacerea pacei, văzând că din trupul Moldovei, partea cea mai bună, şi însufleţirea hranei – şi împuternicirea s-au deosebit, apoi ca nişte slugi credincioase înştiinţăm, că din întregimea Moldovei, lipsesc acum şese ţinuturi, adecă cel mai mare ţinut ce se numeşte Orheiul sau Lăpuşna, cel de al doile după dânsul al Sorocii, al 3 – Hotărnicenii, al 4 – Codrul, al 5 – Greceni, iar al 6 – ţinutul Iaşii, cea mai mare parte, căci acea remasă se socoteşte întru nemică; afară de ţinutul Hotinului, şi afară de Bugeagului, care deşi s-au dezlipit de la o vreme din trupul pământului Moldovii, dar tot întru aceiaşi stăpânire aflându-se a pre puternicii împărăţii, era îndemănarea şi adăpostirea pământenilor, în înlesnirea vieţuirei lor, şi întru a hranei îndestulare şi a vitelor păşune. Iară întru acest chip, toată partea aceea socotindu-se până în Prut, poate fi mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt tot câmpul şi inima ţării.” (5) În continuarea acestei mişcătoare treceri în revistă se solicita „să se mijlocească cătră curtea împărăţiei Rusiei spre a nu fi opriţi pământenii Moldaviei, nici acum – nici mai în urmă, a aduce de la moşiile lor de peste Prut – din pământul Moldavii Besarabia, pâine şi vite de pe acelea moşii, pentru întrebuinţarea caselor şi a politiei aceştia întru care lăcuim, şi să nu rămânem strâmtoraţi de a vieţuirei cele trebuincioase.” (6) De asemenea, pe parcursul memoriului se mai găsesc expresii ca „sfâşiata Moldovă”, iar spre final se cerea restituirea pământului furat, „precum de la moşii şi strămoşii noştri am apucat întregimea Moldaviei.” (7)
În acelaşi an, aflând că ruşii au numit ca mitropolit al Basarabiei pe Gavriil Bănulescu-Bodoni, fostul exarh al principatelor în perioada ocupaţiei, boierii erau foarte abătuţi. Un martor ocular nota: „Boierii sunt cu atâta mai nemulţumiţi, cu cât trag de aici încheierea că Basarabia e pierdută de acum pentru totdeauna pentru Moldova, şi puţina nădejde a unei reîntoarceri a pierit.” (8)
Noi proteste aveau loc în 1815, cu ocazia deschiderii la Viena a Congresului Sfintei Alianţe. Cu acest prilej, mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, arăta: „Pentru Bucovina, Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa, şi noi pentru Basarabia nu facem nici măcar un protest.” (9) Mitropolitul a expediat o moţiune acestui Congres. El a fost sprijinit şi de domnul muntean Caragea, care a cerut protecţia prim-ministrului austriac Metternich. Răspunsul primit de la acesta, prin intermediul austriacului Gentz, era însă descurajator: „Principele Metternich este pe deplin convins că orice încercare de a face pe Rusia a retroceda Porţii teritoriul pe care dânsa l-a smuls în ultimul război, ar fi azi fără scop şi ţintă.” (10)
Iar la 16 iulie 1814, boierii din Moldova neocupată de ruşi, adresându-se turcilor, vorbeau despre paguba „strămoşeştilor noastre moşii, de la care am avut toată hrana vieţuirii casălor noastre” şi despre „strâmtorirea multă cu schimbarea hotarului.” (11)
Acelaşi subiect era abordat tot în 1814 de către Misiunea catolică a Moldovei: „Foametea sau lipsa e ce ne strâmtorează mai mult, şi (ne) e teamă că vom mai avea s-o suferim. Pricina de căpetenie e dezbinarea unei jumătăţi a ţării, şi anume a celei mai roditoare, dincolo de râul Prut, până la Nistru, pe care au luat-o ruşii în condiţiile păcii. De aici venise belşugul vitelor de orice fel, a grânelor, a cerei, a mierii şi, din vremea când au luat-o ruşii, au închis negoţul, aşa că nimic sau prea puţin lasă a ieşi pentru ceastălaltă Moldovă, şi aceea cu preţ foarte mare.” (12)
Şi ce aceasta încheiem prezentarea atitudinilor moldovenilor „liberi” pentru a trece Prutul şi a vedea cu câtă bucurie au primit basarabenii înşişi noua situaţie ce li se impusese. Acolo în aceste momente se petrecea un fenomen nou, sesizat de Leon Boga: „Abia după ce moldovenii se simţiră despărţiţi unii de alţii, la cei de pe malul stâng al Prutului se contură mai luminos icoana patriei, se aprinse mai vie dragostea de neam şi limbă.” (13)
Şi aici începeau să apară proteste, adresate autorităţilor centrale ruseşti, în care se arăta clar tot răul produs de brutala anexare. De exemplu, în jalba adresată consiliului statului rusesc de către nobilimea basarabeană la 29 ianuarie 1814, se spunea: „Iată au trecut şaisprezece luni de când această Gubernii afierosită întru sloboda răpirii iubitorilor de rău căştig ocărmuitori, să tăngueşte sub giugul urmărilor celor răli şi ai priincioasii împuterniciri a unora din slujbaşii ocărmuirii Basarabiei.” (14) Jalea şi panica populaţiei erau prezentate astfel: „Însuşi locuitorii ci se află lăngă Prut arată cugeţile lor spre a fugi la Moldavia ca să scapi di asprime ocărmuitorilor pămănteşti, precum şi sati întregi au fugit pentru cari oblăduire de aici ari ştiinţă întru acest chip dar în loc să îndemni cu plăcuta năzuire norodului megiaşit pentru cari este cuprindere şi enstrucţioani ci s-au dat di cătră gubernatorul şi poruncă ca să să silească spre înmulţime lăcuinţii gubernii. Ocârmuire aceasta au îndemnat să să întoarcă la Moldavie oamenii cari veniseră cu cugetări ca să să aşeze în Basarabia.” (15)
Alte proteste aveau loc în contra încălcării drepturilor populaţiei autohtone. Astfel, la 12 februarie 1814, nobilimea basarabeană se adresa ţarului în acest mod: „Dă-ne buna vieţuire, dăruieşte-ne nestricare obiceiurilor şi a pravililor, miluieşte-ne cu mărime sufletului şi a iubirei tale de oameni şi dacă din oareşcare râvnire a soartei noastre au agiuns la Împărătescul Vostru auz arătările ce s-au făcut de aici către ministerul, că moldovenii nu ar ave pravili şi că ar fi din fire porniţi întru urmări nepriincioasă, şi că ar trebui zaconuri pentru pedeapsa greşalilor lor, fii milostiv a vede că moldovenii sunt plini de credinţă.” (16) În continuarea memoriului, nobilii cereau ca mitropolitul Basarabiei să fie primul membru al Divanului provinciei, „pentru că aceasta este fire şi lege Moldaviei”, (17) şi „să să rânduiască şi ocârmuitor politicesc a oblastii pământean din moldoveni credincios Împărăteştii Voastre Măriri, care să poată cunoaşte persoanile, pronomiile, pravilele noastre, şi împregiurările de aici, fiindcă lipsind aceste acum, înstreinându-se din zi în zi, izvodindu-să cele neobicinuite, ne înspăimântează şi pe noi şi pe fraţii noştri.” (18)
Tot la 12 februarie 1814, boierii adresau o jalbă şi către oberprocurorul Sfântului Sinod rus: „Toată obştia oblastului Basarabiei, toati niamurile, şi toati stările de aicea tineri şi bătrâni năzuim la apărarea luminărei voastre… să nu să dea ascultari nici la un fel de arătări din oari cui parti vor fi, nici să să dea hotărâri soartii noastre, pără nu să vor înfăţoşa deputaţii din partea obştii, cari vor avea încredinţarea arhipăstorului nostru mitropolit Gavriil, cuprinzătoare că de cătră obştii sint trimeşi şi cari fără multă prelungire să vor trimiti.” (19)
În sfârşit, în aceeaşi zi era expediată şi o jalbă către „împărătescul Ministerium”, în care se menţiona: „Am arătat de faţă întristare noastră pentru arătare ce s-au făcut de aice cătră Ministrul Justiţăei, spre defăimare niamului moldovenesc, că nici am ave pravile, şi că, am fi din fire plecaţi spre răle urmări, şi s-au cerut zaconuri spre pedeapsa greşalelor niamului, cutremurându-ne, înspăimântându-ne, am nazuit mai înainte cătră picioarele pragului, ca să nu se îndure de credincioşii creştini năzuitori moldoveni, cari şi pravile au avut, şi credinţa lor ar fi fost sădită în inimile lor către prestolul Rusiei… pătimesc pravoslavnicii năzuitori a oblastului cu nişte streine urmări şi închipuiri călcătoare legiuirilor şi obiceiurilor firii noastre încât niamul jădăvesc prin poliţăe Chişinăului obideşte lege creştiniască cu multe atingiri pentru multe sfârşituri, împuternicindu-să asupra creştinilor, care nu cutezăm a le mai arăta pre larg. Dar şi în alte obiceiuri pământeşti din zi în zi să urmeazî călcare şi să pricinuieştea întristare.” De aceea, „cerim ca să ni miluiască iubitoare de oameni împărăţăe a nu să strica legiuire obiceiurilor noastre întru ale ocârmuirii, şi a nu se hotăra zaconuri de pedeapsă pentru neamul boeresc precum s-au cerut, şi a fi arhipăstorul nostru mitropolit precum au fost din începutul fiinţăi Moldoviei întăiul şăzător în divanul ocârmuirii politiceşti, şi a ni să rândui un nacealnic politicesc a gubernii, pământean creştin temâtor de Dumnezeu, credincios a împărăţăei şi cunoscătoriu firii pravililor, şi tuturor împregiurărilor de aice, după cum este asămine cuviincioasă persoană, pământean a Moldoviei din cele mai întăi familii cu ispitită ştiinţă şi creştinătate şi cu îndestulă cărunteţă şi întălepciune, credincios a Împărăteştei Sale Măriri, exelenţăe sa Domnul gheneral maior şi cavaler Ilie Filipovici Catargiu. Aceasta este acum a obştiei din partea niamului rugăciuni spre liniştire sufletelor noastre şi în contenire călcării obiceiurilor.” (20)
Analizând toate aceste proteste ale boierimii, istoricul basarabean Iustin Frăţiman concluziona că „nu numai boierii rămaşi în Moldova erau contra alipirii Basarabiei cătră Rusia, ci contra acestui fapt au fost chiar şi boierii care au devenit supuşi ruşi, rămânând în Basarabia.” (21) Aceasta este şi convingerea noastră.
septembrie 22, 2010 la 1:15 pm
Suferinţele poporului român în timpul Războiului ruso-turc 1806-1812 (1806 – 1812)
Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie
În toţi aceşti ani dramatici, poporul din cele două principate a avut de îndurat cele mai grele condiţii de viaţă. Ele se datorau atât războiului, cât, mai ales, ocupaţiei ruseşti. A fost una dintre cele mai negre perioade din istoria principatelor. Dar despre ce au însemnat acest război şi ocupaţia rusă pentru ţările române nu se poate vorbi fără ajutorul mărturiilor contemporane evenimentelor, mărturii care înfiorează prin ororile la care fac referire.
Faţă de comportarea trupelor ruseşti cu locuitorii principatelor, autorităţile române atrăgeau des atenţia comandanţilor ruşi, dar fără niciun ecou. Astfel, în 1808, ispravnicul ţinutului Iaşi raporta comandantului armatei ruseşti că „toţi locuitorii, şi mai cu seamă acei care trăiesc pe lângă drumul mare, necontenit se plâng de purtarea din partea militarilor (ruşi).” Aceştia, se spunea în continuare, „se poartă cu locuitorii în cel mai nepermis mod.” (1) De asemenea, la 17 octombrie 1808, Divanul Moldovei se adresa astfel împuternicitului Rusiei, Kuşnikov: „Istovirea puterii locuitorilor săraci, soarta lor plină de oboseală, disperarea (de) a fi în situaţia de a suporta greutăţile puse pe ei şi hotărârea lor definitivă (de) a se refugia mai cu seamă în unele sate din judeţele Moldovei de jos, nu numai ne-au pus pe gânduri, dar ne-au adus la o scârbă sufletească.” (2)
Jefuirea ţărilor române era însă organizată prin grija specială a autorităţilor militare ruseşti. Astfel, comandantul suprem al armatei ruseşti a cerut de la principele Alexandru Ipsilanti 80 de pungi de aur. (3) Îngrozit, acesta a fugit de pe tron şi administrarea ţării a revenit astfel comandamentului general rus. Generalul Miloradović cerea lunar câte 4.000 de galbeni din vistieria statului pentru întreţinerea armatei ruse. (4) Alte sume considerabile erau cerute pentru organizarea spitalelor militare ruseşti. Pe deasupra, toţi negustorii români erau obligaţi să plătească un impozit special, sub ameninţarea deportării în Siberia. Alte sume plăteau boierii, aflaţi la bunul plac al comandanţilor militari ruşi. În special boierii erau trataţi de ruşi într-un mod foarte josnic şi jignitor (erau pălmuiţi, traşi de barbă etc.). Prin toate aceste măsuri, Moldova era silită să plătească ruşilor de trei ori mai mult decât plătise turcilor, iar Muntenia chiar de cinci ori! (5)
Alte suferinţe groaznice se cauzau poporului prin obligaţia de a roboti pentru armata rusă. În iarna 1810-1811, generalul rus Zass a cerut prefecţilor ţinutului Craiova salahori pentru săparea unui şanţ în jurul oraşului. Aceşti salahori lucrau sub biciul ruşilor, iar noaptea erau închişi în biserici sau în ocoale de vite pentru a nu fugi. Ca urmare, nu este de mirare că s-au înregistrat astfel mii de morţi. De asemenea, din cei 2.000 de lucrători întrebuinţaţi la fortificarea cetăţii Hotin, au pierit în câteva zile patru sute de oameni. (6)
Un calvar îngrozitor îl reprezenta efectuarea transporturilor pentru nevoile armatei ruseşti. În 1811 Kutuzov cerea Divanului Moldovei 15.000 de care, iar în aprilie 1812 cerea Munteniei 20.000, fiecare având câte patru boi şi doi ţărani. (7) Totodată, Moldovei i se mai cerură încă 15.000, măsură care, spunea consulul francez la Iaşi, Fornetty, „pune vârf deznădăjduirii locuitorilor, care se văd ameninţaţi pentru iarnă cu foamete, prin neputinţa în care se vor afla ţăranii luaţi la transporturi de a ara şi semăna ogoarele lor.” (8) Aceasta pe lângă că se cereau, bineînţeles, şi imense cantităţi de hrană. În acest timp, căruţele ţăranilor români, spunea Kasso, ajungeau la Marea de Marmara: „Nu e greu ca ţăranul român să-şi amintească că încă nu demult, el cu harabalele lui (căruţe trase de boi), încărcate cu alimente şi furaje, parcurgea în urma convoaielor ruseşti distanţa până la Marea de Marmara şi în apele acestei mări îşi scălda boii lui albi.” (9)
Nu e greu de ghicit că toate aceste înfiorătoare abuzuri erau patronate chiar de vârfurile ierarhiei militare ruseşti. De exemplu, iată ce spunea consulul francez Ledoulx despre o unitate rusească: „Divizia Suvorov a făcut grozăvii pe unde a trecut; ea a răpit, prădat, dărăpănat toate satele Munteniei care se găseau pe drumul ei”; şi iată ce părere avea despre aceasta şeful acelei unităţi, principele Suvorov: „Trupele mele fac bine ceea ce fac; eu le-am învoit.” (10)
Însuşi generalissimul Kutuzov, comandantul armatei ruse din principate, îi asigura pe ţăranii exasperaţi de noua situaţie ce le fusese impusă: „Vă vor rămâne ochii, ca să vărsaţi lacrimi.” (11) Iar când alt lider, generalul Jeltuhin, a aflat că boierii moldoveni şi munteni nu mai aveau boi de înjugat pentru nevoile veşnic nesatisfăcute ale trupelor ruseşti, a replicat” „Atunci să se înjuge boierii!” (12)
De altfel, nu sunt peste măsură de uluitoare aceste consemnări, dacă ne gândim că în vremea aceea „stăpânul” principatelor române nu era altul decât sus-menţionatul Kutuzov, care, la cei 70 de ani ai săi, era înconjurat de un harem de tinere dezmăţate şi de tot felul de aventurieri şi escroci.
În urma răspunsului incalificabil al lui Kutuzov, boierii români au hotărât să adreseze o plângere ţarului, arătând fărădelegile şi samavolniciile de neimaginat care s-au comis. Ţarul exclama, sincer sau nu, indignat că „asemenea neomenii nu sunt de suferit.” (13) Totodată, ordonă succesorului lui Kutuzov la comanda armatei din principate, amiralul Ciceagov, să ia măsurile necesare pentru a combate abuzurile comise. Ca urmare, starea principatelor s-a ameliorat în sfârşit întrucâtva. Cronicarul Manolache Drăghici arăta îmbunătăţirile intervenite, făcând comparaţie cu trecuta stare de lucruri: „Lipsea mulţimea cererilor de care, care topea dobitoacele, slujindu-se mai mult oştile cu carele şi caii lor, lipsiră oarecum şi jafurile ce se urmau în ţară de către dregători, se îndreptară judecătorii şi căuta dreptatea fiecăruia; cu un cuvânt străluci o părintească îngrijire asupra ticăloasei ţări.” (14)
Dar în istorie momentul a rămas întipărit definitiv. Nimic nu-l poate şterge. Iar nenumăratele mărturii nu fac decât să sporească indignarea celui ce are cel mai elementar sentiment uman.
Într-o corespondenţă de atunci se arăta: „Nu se poate spune prin cuvinte cum se poartă trupele (ruseşti) cu locuitorii ţării; pradă aşa de cumplit, încât nimeni nu mai e sigur de averea lui. Ţara e datoare să dea proviziile trebuitoare, dar comandanţii le vând şi locuitorii trebuie să dea hrană şi bani în locul ei.” Mai departe se spunea că cel care era bănuit a nu fi de partea ruşilor era considerat „trădător de ţară” şi executat pe loc. Până la urmă, ruşii au ajuns să ceară Divanului Moldovei „să caute în acest principat un călău, care este trebuitor pentru aducerea la îndeplinire a pedepsei cu moartea.” (15)
Nici observatorii străini nu puteau rămâne insensibili la aceste barbarii şi la secătuirea principatelor. În 1808 consulul Franţei de la Bucureşti, Lamare, arăta: „Această ţară (Muntenia) este distrusă cu desăvârşire, ruinată şi depopulată… Nu mai este în ţară nici fân, nici orz, de opt zile nu se mai găseşte pe piaţa Bucureştilor nici carne, nici pâine, nici lemne, nici verdeţuri. Ţăranii munteni vor pleca cu toţii fie în Turcia, fie în Transilvania, şi nu se vor mai întoarce niciodată.” (16)
Delegatul francez De Mériage scria într-un raport astfel: „Aceste ţări sunt de o rodire minunată. Ele erau acoperite de turme, dar armata rusească le-a mâncat aşa de rău, că la începutul lui 1809 ele nu mai înfăţişau decât închipuirea unui deşert, şi armata rusească era nevoită a-şi trage proviziile sale din ţările de la nordul Nistrului şi din Odesa.” (17)
Este lesne de înţeles în aceste condiţii care erau sentimentele populaţiei faţă de sângeroşii ocupanţi. Ele nu puteau scăpa unui observator străin imparţial, precum consulul francez: „Cred că nu mă înşel spunând că Rusia are foarte puţini partizani în cele două provincii. Vexaţiunile şi exacţiile revoltătoare, pe care autorităţile ruseşti le-au săvârşit în ultimele clipe, lasă amintiri prea amare pentru ca moldovenii şi muntenii să poată dori încă întoarcerea lor.” (18)
Iar la 1 octombrie 1811, consulul francez la Bucureşti arăta: „Ruşii au devastat cu o rară barbarie ţările pe care le-au ocupat militar în cealaltă parte a fluviului. Ei nu au lăsat nicio singură cabană în picioare, totul a fost incendiat.” (19)
Lucrurile acestea erau confirmate în 1821, deci la nouă ani de la încheierea păcii, de călătorul englez Walsh, care, ieşind din suburbiile Bucureştiului, arăta că a întâlnit „numeroase mari edificii în ruine, părând a fi fost devastate recent. Eu credeam că aceste ravagii au fost cauzate de turci, dar am aflat că din contră ele erau opera ruşilor în 1806.” (20)
În sfârşit, ultima categorie a mărturiilor aparţine înşişi comandanţilor ruşi. În 1810 ambasadorul la Constantinopol, Italinski, nota: „Punând piciorul pe pământul Moldovei, am fost lovit de starea de plâns a acestei ţări. Totul este părăsit aici la singură Pronia Cerească; drumurile sunt stricate, satele aproape pustii. Călătorul este lipsit de orice soi de mijloace; abia dacă poate găsi să-şi mulţumească cele mai neapărate nevoi. Cerul este nesănătos. Totul este cu un cuvânt rău în acestă ţară şi nu cred că-i în stare de a fi îndreptată. Trebuie părăsită în voia nenorocitei ei soarte.” (21)
De asemenea, în primăvara anului 1812, amiralul Ciceagov se declara „surprins de marele număr de sate pustii” pe care le-a întâlnit atât în Muntenia, cât şi în Moldova. (22) Tot el constata: „În această epocă, administrarea ţării a ajuns la atâta dezordine că foametea a izbucnit în Valahia, provincie care ar putea să fie cea mai fertilă din Europa. Ca consecinţă, s-au ivit bolile molipsitoare şi mortalitatea a devenit extremă.” (23)
Feldmareşalul prinţ Prozorovski se întreba: „În caz dacă hotarul Imperiului rusesc ar fi Dunărea, oare ar fi folositoare pentru împăratul pustiirea localităţilor din aceste ţări? Dacă aceste provincii iarăşi se vor întoarce la Turcia, atunci Poarta va avea mari pretenţiuni către Rusia pentru daunele pricinuite, iar popoarele care locuiesc aici niciodată nu vor fi binevoitoare intereselor Rusiei.” (24)
Cea mai bună concluzie a acestui şir nesfârşit de descrieri ale tabloului ocupaţiei ruseşti ne-o oferă juristul şi demnitarul rus Kasso, care releva ce a însemnat ea pentru ţările române: „Constrângerea băştinaşilor a continuat şi în timpul lui Kutuzov; vităritul, cândva foarte dezvoltat în principate, a dispărut; mulţi mari proprietari de pământuri, speriaţi, îşi părăseau conacurile şi plecau în Austria. Cei rămaşi în patrie sufereau de pe urma fărădelegilor militarilor şi deseori de pe urma zeflemelelor ofiţerilor noştri; iar pelerinii ce peregrinau pe malul Dunării contemplau localităţi pustiite, atât pe câmpurile de bătălie din Bulgaria, cât şi în locurile de cantonament al armatelor noastre din Valahia.” (25) De altfel, adăuga mareşalul Prozorovski, şi „Basarabia a fost transformată de trupele ruseşti într-un pustiu total.” (26)
septembrie 22, 2010 la 7:06 pm
Anul 2011 este mai favorabil pu alegeri parlamentare şi prezidenţiale. Recomandam să examinaţi astroportretele liderilor politici pe site-ul „polusgticus.com.md”
septembrie 22, 2010 la 8:16 pm
da pentru 28 noiembrie 2010 nu e nimic acolo 😦
septembrie 22, 2010 la 11:48 pm
Ca observatori anonimi si NON specialisti in probleme de politica se vede clar ca exista un singur partid pentru UNIREA cu ROMANIA :::::::::::: PNL si de cealalta parte COCO-munistii cu ANTI-ALIANTA la putere care ,sustinuti de rusia si cercuri occidentale, cauta sa anihileze orice inceput de succes pentru PNL si cei care indraznesc sa vorbeasca de UNIREA cu ROMANIA.
Daca nu este asa, ar trebui sa apara imediat o reunire al PL al DOMNULUI GHIMPU cu PNL-ul DOAMNEI VITALIA P. precum si cu toate formatiile ,fie ele si secundare , care sustin ideea UNIRII cu ROMANIA. Asigurandu-se astfel sanse credibile de succes la viitoarele alegeri.
Problema este ca fortele in lupta nu sunt egale :::::::::DE o parte avem armata rusa din TRANSNISTRIA care sustine pe toti cei care defileaza fara sa cracneasca in piata rosie :::::::::COCO, prietenii din ANTI-ALIANTA si altii.
In fata lor se afla DOamna Vitalia cu DEMOCRATIA, UNIREA cu Romania, UE
si poate si DOmnul GHIMPU dar el nu se manifesta.
N mod logic ar trebui sa vorbim si de PASIVITATEA poporului moldovean care usureaza enorm actiunile celor care sunt cu rusii. Sa speram ca se vor trezi in ceasul al 12-lea si sa voteze cum le dicteaza TRECUTUL si ISTORIA ::::::::::: Adica pentru UNIREA cu ROMANIA.
Tinerii din MOLDOVA au un rol EXCEPTIONAL in a decide succesul partidelor DEMOCRATICE PRO-ROMANESTI.
septembrie 23, 2010 la 6:09 am
Rezumat pe scurt:
Fortele anti-mafie din Rusia lupta cu coruptia din domeniul justitiei.
Fiindca, de fapt, efectul este foarte mic, judecatorii sunt amenintati, nu se stie de cine, cu rafuiala.
In Moscova in anul acesta 13 Judecatorii au primit amenintari telefonice, scrie BFM.RU. in articolul “13 московских судей просили защитить их от угроз в этом году”.
НАРОДНОЕ СОПРОТИВЛЕНИЕ.
Крепнет народная ненависть к русской тербанде «суд»
Русские СМИ рассказали о росте политического самосознания среди рядовых граждан России.
В 2010 году 13 московских судей сообщили об угрозах, поступивших в их адрес, и обратились с требованием приставить к ним телохранители из тербанды ФСБ. Об этом 21 сентября на пресс-конференции сообщила председатель «мосгорсуда», отпетая уголовница Егорова.
«Я работаю в судебной системе практически 40 лет, и такого раньше никогда не было», — сказала преступница, отметив, что одна из угроз поступила лично в ее адрес, также впервые за все годы ее «работы».
Охрану самозваных чекистско-демократических «судей» обеспечивают «органы ФСБ,» где существуют специальные отделы, напомнила насмерть перепуганная «судья». В зависимости от того, насколько серьезны угрозы, чекисты-телохранители могут «обеспечить» круглосуточную охрану «судьи», проживая у него/нее дома, что вводит «судью» в дополнительные расходы на водку и «закусь», провожать или встречать «судью» с работы домой, либо постоянно дежурить в здании «суда».
В апреле этого года был навеки нейтрализован путем расстрела очень крупный уголовник, «судья» из тербанды «Мосгорсуд» Эдик Чувашов. Его ликвидацию безуспешно «расследует» тербанда «Следственный комитет при прокуратуре России», напомнила террористка Егорова. «Две или три недели назад мы сделали запрос. Мне пришел ответ, что идет следствие», — посетовала пока еще не ликвидированная чекистская «судья» Егорова
septembrie 23, 2010 la 6:48 am
KGB-ul actioneaza deghizat in alte structuri.
DICTATURA vine dispre Est.
ПЕРЕСТРОЙКА-2.
«Хватит выражений прискорбия. Пора придумать, как наказать Россию»
20 сентября на чекистском сайте ИноСМИ появилась политнекоpретная, преждевременная для русских антиобамовская статья в русском переводе из Вашингтон пост под заголовком «Молчание делает США соучастником преступлений в России».
Правящему режиму поставили эту статью на вид, и 21 сентября ИноСМИ её убрала (Ошибка 404. Запрашиваемая вами страница не найдена.
Страница, которую Вы запрашиваете, не существует).
Однако статью успели перепечатать другие СМИ. В запрещенном русском переводе этой статьи говорилось:
«Каждый раз после жестокого подавления протестов оппозиции в России в мае, июле и августе текущего года, представители Совета национальной безопасности и Госдепартамента США выражали свою «обеспокоенность» и «сожаление» по поводу того, что российские власти не уважают свободу собраний. Во время репрессивной акции 31 мая одному журналисту, который за несколько дней до этого брал интервью у эксперта СНБ по России Майкла Макфола, сломали руку.
IATA SI ORIGINALUL DIN WASHINGTON POST
The Washington Post :
America’s silence makes us complicit in Russia’s crimes
By David J. Kramer
Monday, September 20, 2010
After opposition protests in Russia were violently suppressed in May, July and August, spokesmen for the National Security Council and the State Department expressed “concern” and “regret” that Russian authorities were not respecting the freedom of assembly. During the May 31 crackdown, one journalist who days before had interviewed NSC Russia expert Michael McFaul had his arm broken. When McFaul and Undersecretary of State William Burns met with a group of human rights activists and others this month in Moscow, longtime activist Lev Ponomaryov was notably absent. He had been arrested for giving an interview critical of the mayor of Moscow during which he allegedly “stepped on the foot of a militia officer.” Burns lamely called it “regrettable” that Ponomaryov was unable to attend.
The activists who met with Burns and McFaul urged the United States to take a more public and critical position about the deteriorating state of human rights in Russia. Indeed, Burns and McFaul should have recognized Ponomaryov’s arrest as a slap in the face by Russian officials and condemned it. A raid before their visit on the Moscow offices of the New Times by masked and heavily armed security forces triggered no official response from Washington, though McFaul met with the editors of the journal. What will it take for higher levels of the Obama administration to unequivocally condemn arrests of activists, violence against protesters, pressure on journalists and murders of government critics?
Alas, speaking the truth about Russia isn’t likely to happen as long as the Obama administration spins its “reset” policy with Russia as one of its major foreign policy successes. Worse, administration officials have on numerous occasions rejected the notion of “linkage” between human rights problems and the U.S-Russia relationship. Such attitudes signal to Russian officials that there are no consequences for behavior such as cracking the heads of protesters, as Prime Minister Vladimir Putin recently advocated in an interview with the newspaper Kommersant, or the Moscow prosecutor’s office demanding organizational and financial documentation from leading human rights groups, as it did after the McFaul-Burns visit.
Given that the United States has little leverage over Russia, some in and outside the U.S. government argue that we should focus on areas where we can work together, such as in dealing with Iran, North Korea and nonproliferation. This thinking overlooks the effect that domestic developments have on Russia’s foreign policy. A growing values gap will reduce areas of common interest between our governments.
So what could be done? For starters, the administration should repudiate its policy of publicly rejecting linkage. Instead, officials should state that a deteriorating internal situation in Russia will affect the bilateral relationship and affect Russian elites’ ability to pursue their interests in the West. Using clear language, they should condemn human rights abuses.
Second, the U.S. government should refuse to help Russian leaders with economic modernization in the absence of any political liberalization. Doing so simply plays into their agenda and runs the risk that we will be seen as complicit in the elites’ phony, top-down drive for modernization.
Third, McFaul, a longtime democracy advocate, should terminate his Civil Society Working Group, of which Vladislav Surkov, first deputy head of the presidential administration and the architect of Russian’s “sovereign democracy” concept, is co-chair. This group should never have been launched with Surkov’s involvement.
Fourth, U.S. support for Russian membership in the World Trade Organization should be suspended unless Russia abides by the rules of the organizations in which it is already a member, such as the Organization for Security and Cooperation in Europe, the Group of Eight and the Council of Europe. Having Russia join the WTO and defy its rules, too, would make a mockery of all these organizations and will not help Russian reforms.
Fifth, the administration should consider denying visas to Russian officials who authorize or engage in human rights abuses. Sen. Ben Cardin (D-Md.) proposed this after Russian lawyer Sergei Magnitsky died in jail last year after being deprived of medical care. Washington should look into applying this approach to other cases, including the farcical trial of the oil billionaire Mikhail Khodorkovsky and his business partner Platon Lebedev. Depriving Russian officials the opportunity to visit America, educate their children here and hide their money in U.S. bank accounts would get their attention in a hurry.
Sixth, U.S. officials should have serious discussions with European counterparts to encourage them to pursue similar approaches. Some governments want to ignore rights abuses while they promote engagement and business strategies with Russia, but any potential impact will be greater if this is a joint U.S.-European initiative. In Britain, the idea of a visa ban has already been raised in some circles.
The human rights situation in Russia is bad and likely to get much worse as the March 2012 presidential election nears. Those in power will do anything to stay in power. Russia’s future and political development will be determined by Russians, but the West should do no further harm by perpetuating the current system. Enough already with U.S. expressions of “regret” about the deteriorating situation inside Russia — it’s time to call it like it is: Condemn what’s happening there and consider consequences for continued human rights abuses.
The writer, a senior transatlantic fellow at the German Marshall Fund of the United States, was an assistant secretary of state for democracy, human rights and labor in the George W. Bush administration. The opinions expressed here are his own.
septembrie 23, 2010 la 8:41 am
După mine, Filat se pregăteşte să treacă în opoziţie,deoarece nu-l văd să mărească pensiile,iar pensionarii astfel pot fi uşor agitaţi de comi să voteze pentru ei.Trebuie să fii miop politic total ca să nu vezi că nu cîştigi alegerile acum cu “Dacă doriţi majorare de pensii,arătaţi sursele”,aşa că eu nu cred că Filat nu vede şi nu înţelege asta.Vorbeşte aşa, domnia sa deoarece se pregăteşte să treacă în opoziţie.Dumnealui acolo nu îi va fi rău,de alergat are mai mult ca prim-ministru…
septembrie 23, 2010 la 1:51 pm
Vineri, 24 septembrie va avea loc expoziţia cu jenericul – EROII INDEPENDENŢEI, care se va desfăşura;
între orele 09.00-12.00 în holul clădirii Guvernului (intrarea din bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt),
între orele 13.00-16.00 în holul Primăriei Municipiului Chişinău.
Sunt invitaţi toţi oamenii de bună credinţă.
A.V.R.M.-1992, A.V.R.-1992 „Tiras-Tighina”.
septembrie 23, 2010 la 11:33 pm
Ideea naţională în Basarabia Ţaristă (1812 – 1918)
Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie
Românismul Basarabiei a fost întotdeauna un fapt evident. Niciun observator sau istoric obiectiv nu a încercat să nege cumva existenţa sa. Singurele care l-au negat au fost istoriografia sovietică şi cea românească din perioada ocupaţiei sovietice şi a comunizării. În rest, după cum s-a văzut, imensa majoritate a istoricilor care se respectau, români, ruşi sau străini, nu s-au sfiit să recunoască acest fapt, care este cel mai mare adevăr spus vreodată. Dar, totuşi, cine avea dreptate?
„Adevărul istoric, preciza foarte bine rusul Kareev, poate să fie numai unul pentru toate naţionalităţile, adică asupra unuia şi aceluiaşi fapt nu pot să existe două sau mai multe adevăruri ce nu se împacă reciproc – de exemplu, adevărul francez şi adevărul german, adevărul rusesc şi adevărul polonez,” (1) şi tot aşa de bine nu pot coexsista adevărul rusesc şi adevărul românesc.
Referitor la românismul Basarabiei, unii istorici ruşi sau rusificaţi îşi puteau permite să facă afirmaţii ca acestea ale lui Nacco: „Prin numele de moldoveni nu se înţeleg deloc descendenţii vechilor romani, după cum cred unii scriitori români,” sau: „Până la secolul al XV-lea, Basarabia, nefăcând parte din statul moldovenesc, ca o posesiune de sine stătătoare a triburilor slavo-valahe, era legată cu statele Europei orientale prin diferite raporturi de natură politico-juridică”! (2)
Dacă aşa arăta „adevărul” rusesc, atunci nu ar fi chiar atât de greu să-l combatem, şi vom încerca să o facem mai jos, urmărind evoluţia ideii naţionale româneşti în perioada stăpânirii ruseşti.
Basarabia a fost smulsă din trupul românismului chiar în momentul când se deştepta conştiinţa naţională a poporului nostru, deşteptare la care a contribuit cu siguranţă şi actul răpirii acestei bogate regiuni de către un presupus, până atunci, aliat şi „protector” al nostru. De altfel, este cunoscut faptul că secolul al XIX-lea, „secolul naţionalităţilor”, a asistat la apariţia a numeroase state naţionale în Europa şi a dat o lovitură mortală imperiilor medievale care se mai străduiau să le domine. Secolul al XIX-lea a fost era revoluţiilor de redeşteptare naţională, iar în tabloul lor general s-a încadrat şi mişcarea poporului român. Nici românii basarabeni, deşi aparent izolaţi de fraţii lor din dreapta Prutului, nu puteau rămâne însă indiferenţi faţă de aceste mişcări naţionale ale popoarelor europene: polonezi, germani, italieni, români; de asemenea, au avut un puternic ecou marile revoluţii precum cea de la 1848, care au zdruncinat vechile imperii.
Din punct de vedere naţional, geografic, istoric sau economic, basarabenii s-au încadrat în naţiunea română, având întotdeauna legături de neînvins cu ceilalţi români, legături de limbă, de origine, tradiţii sau obiceiuri. Francezul H. Desprez remarca deja în 1848: „Basarabenii, deşi înlănţuiţi de Rusia pe bază de cucerire, şi lipsiţi cum sunt de instituţiile care le fuseseră garantate la anexare, iau parte activă la opera literară a moldo-valahilor şi transilvănenilor şi, oricât de severă este rezerva impusă cuvântului într-o ţară sub un astfel de guvernământ, ei ştiu încă să mai slujească ideea comună şi prin cultul pacific al limbii naţionale şi prin studiul tradiţiilor.” (3)
Conştiinţa originii a fost puternică la românii basarabeni. Imediat după anexare, boierii basarabeni adresau ţarului Alexandru I un energic şi întemeiat protest, în care se arăta că „din cea mai adâncă antichitate, poporul moldovenesc, ca pogorâtor al vechilor colonişti romani aşezaţi în Dacia, s-a cârmuit de legiuirile sale autonome, moştenite de la străbunii săi romani.” (4) Iar în 1815, adresându-se principelui Goliţân, oberprocurorul Sinodului rusesc, mitropolitul Gavriil îi scria: „Moldova, ca colonie romană, în vechime se ocârmuia cu legile romane; în timpurile din urmă ea a devenit o regiune dependentă de imperiul Constantinopolului, şi cum stăpânitorii creştini, atât şi cei musulmani, n-au luat de la ea drepturile ei.” (5)
Şi, deşi Aşezământul din 1818 prevedea autonomia Basarabiei, situaţia nu era de natură a-i mulţumi pe locuitori. După anexare, spătarul Iordachi Bucşănescul şi-a făcut o pecete cu zimbrul Moldovei şi care avea marca tuturor judeţelor moldoveneşti, inclusiv cele din dreapta Prutului. Ca urmare, guvernatorul Basarabiei porunci să se descopere autorul pecetei „care avea stema Moldovei, fără nicio urmă că Basarabia aparţine Rusiei.” (6) Învinuit că era „devotat naţiei sale moldoveneşti”, spătarul Bucşănescul a fugit peste Prut. Dar chiar ruşii erau nevoiţi să recunoască unitatea de nezdruncinat a Moldovei. În 1816, când haosul şi dezorganizarea stăpâneau în Basarabia, un consilier al ţarului, Svinin, se ducea la Iaşi ca să se informeze cum sunt administrate judeţele Moldovei.
Tradiţia românească era foarte bine păstrată şi de judecătoriile basarabene. În anul 1814, Andronache Donici a publicat un cod de legi româneşti, care va fi folosit mult timp după aceea, iar unele capitole din el (de exemplu cel referitor la moştenire) chiar până la începutul secolului al XX-lea.
Conştiinţa naţională era întreţinută în primul rând de marile personalităţi culturale ale românilor basarabeni. O personalitate de frunte a fost Alexandru Haşdeu. Acesta ţinu la 25 iulie 1837 un discurs la şcoala din Hotin, adresându-se către „ucenicii şcolii ţinutului Hotinului, ruşi şi români, acei care au săvârşit cursul învăţăturilor rânduite la această şcoală, având apoi a trece la gimnaziul din Chişinău.” El se adresa mai ales fiilor Moldovei, care erau „mai aproape, mai de rudă inimii sale”, povăţuindu-i să-şi iubească ţara şi limba strămoşească. (7) Iar poeţii scriau versuri patriotice precum această strofă a lui Matei Donici:
„Căci poporul creştinesc
Poartă nume românesc
Şi-i în ţara Bessarabă
Ce de ruşi făcută roabă…” (8)
De asemenea, referindu-se la legăturile boierilor basarabeni cu românii din principate în 1838, Nicolae Iorga arăta: „Un Balş, cel mai bogat proprietar basarabean, un Sturdza, o Catincă Ghica, după mărturia călătorului (german) Kohl, primesc gazete din Iaşi, pe care le citesc slobod, ca unele ce nu aveau nicio nuanţă de politică în ele.” (9) De asemenea, în preajma unirii principatelor, în Basarabia s-a constituit amintitul „partid al boierilor”, condus de Nicolae Casso. Acesta era dispreţuit foarte mult de birocraţia rusească, în special după rebeliunea poloneză din 1863, când a fost acuzat chiar că intenţiona să ridice Basarabia împotriva ruşilor.
Cultura era izvorul conştiinţei naţionale. Cunoscând bine lucrul acesta, ruşii au zădărnicit orice manifestare a intelectualităţii basarabene. Şcolile au fost închise, scriitorii persecutaţi. Cine dorea să se mai poată exprima în scris, nu o mai putea face decât în limba rusă şi prin texte pe placul autorităţilor. Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pentru a scăpa de represiuni, floarea intelectualităţii basarabene s-a refugiat în România, care i-a oferit cel mai cald, ospitalier şi înţelegător azil. Pe loc au rămas numai cei cu un curaj ieşit din comun şi cu un risc extraordinar. Între ei, un loc de cinste îl ocupă istoricii A. Stadniţchi şi I.N. Halippa, care prin publicarea unor curajoase lucrări au contribuit efectiv la menţinerea ideii naţionale.
Un alt element de rezistenţă, după cum s-a mai arătat, a fost preoţimea basarabeană. Situaţia ei era aceeaşi cu a intelectualităţii. Mulţi preoţi români au sfârşit în cele mai îndepărtate locuri de exil şi chiar în Siberia. Totuşi, preoţimea a ţinut pasul cu necesităţile existenţei naţionale. În anul 1902 se înfiinţa la Chişinău societatea preoţească intitulată „Frăţimea naşterii lui Christos.” Înfiinţarea ei a coincis în timp cu apariţia mişcării literare din jurul revistei Sămănătorul de la Bucureşti, cu cea a Luceafărului de la Budapesta, cu cea a Luminei românilor macedoneni din Bitolia (1903) şi cu cea a Junimei literare din Cernăuţi (1904).
Din păcate însă, această intensă mişcare de redeşteptare naţională nu a putut cuprinde întregul popor datorită condiţiilor incalificabile în care a fost nevoită să îşi ducă existenţa. În paralel, rusificarea făcea numeroase victime printre nobili şi intelectuali, care erau pierduţi pentru cauza naţională. De aceea, sub influenţa autorităţilor, mulţi basarabeni se considerau moldoveni şi credeau că sunt diferiţi de ceilalţi români, pe care nu îi văzuseră niciodată. Fenomenul nu este singular, un exemplu reprezentându-l cazul alsacienilor, care după 1871 se considerau diferiţi de francezi.
În orice caz, faptul acesta nu a ajutat prea mult Rusia, deoarece basarabenii continuau să manifeste ură şi dispreţ faţă de ocupanţi. Poetul din popor Tudose Roman scria că „sub a ţarului domnie am trăit ca vai de noi, în nespusă sărăcie, asupriţi, flămânzi şi goi.” Fenomenul antirusismului era puternic întipărit şi la intelectuali, ca de pildă la Bogdan Petriceicu Haşdeu, care se mândrea că era „român din Basarabia” şi, urând Rusia, asupritoare a Basarabiei, vorbea despre ţarul ei ca despre „papa de la Neva.” (10)
În schimb, arăta francezul F. Colson încă în 1839: „Niciodată un român din Basarabia, ca şi din Austria, nu s-a adresat unuia din Moldo-Valahia altfel decât numindu-l frate.”
septembrie 23, 2010 la 11:46 pm
Moldova de răsărit pînă la răpirea Basarabiei (1359 – 1812)
Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie
Fâşia de pământ care abia din secolul al XIX-lea poartă denumirea „Basarabia” se conturează foarte clar pe orice hartă. Este situată în Europa sud-estică, fiind cuprinsă între o serie de frontiere naturale ce îi descriu conturul. Din punct de vedere strict geografic, se situează între paralelele de 45°14’ şi 48°38’ latitudine nordică şi între meridianele de 26°3’ şi 30°25’ longitudine estică. Are o formă alungită (circa 400 km), fiind determinată de lungile cursuri ale râurilor ce o delimitează de o parte şi de alta: Prutul la dreapta (spre apus) şi Nistrul la stânga (spre răsărit). Ambele sunt râuri însemnate: Prutul izvorăşte în Carpaţi, traversează apoi nordul Bucovinei (n.r. regiune răpită din nordul Moldovei medievale sf. sec XVIII de Imperiul Austriac şi numită ulterior Bucovina), atingând Cernăuţii, apoi coboară spre sud, prelungindu-se între dealurile şi câmpiile Moldovei (n.r. partea Moldovei din actuala Românie) şi Basarabiei (n.r. Basarabia Ţaristă). Se varsă în Dunăre în zona Reni. Nistrul este mai lung, izvorând mai la nord, în Carpaţii Păduroşi, apoi ocoleşte capătul de sus al Basarabiei şi coboară abia după aceea spre sud. Valea sa este mai largă decât cea a Prutului datorită luncii pe care şi-a săpat-o între dealurile Podoliei. Ultima sa parte este în câmpie, care la vestul său, în Basarabia, se numeşte Bugeac, iar în est, în Ucraina, se numeşte Câmpia Odesei.
Acest sector de câmpie face legătura între câmpiile europene şi marile stepe ruseşti. Bugeacul e fratele geamăn al Bărăganului, semănând cu acesta prin fertilitatea solului, dar şi prin lipsa apelor. Bugeacul formează treimea de sud, cea mai largă, a Basarabiei, mărginindu-se jos cu cursul inferior şi cu Delta Dunării, iar după gurile acesteia cu apele Mării Negre, care scaldă astfel, pe o lungime de 135 km, ţărmurile basarabene.
Lăţimea teritoriului mărginit de Prut şi de Nistru variază între 22 km în nord şi 200 km în sud. Iar suprafaţa totală a Basarabiei este de 45.629,9 km pătraţi, din care 4.516.331 ha de teren propriu-zis. (1)
Relieful Basarabiei e deosebit de lin, neapărând brusc niciun munte şi nicio prăpastie. El scade atitudinal pe direcţia nord-sud, astfel încât, dacă dealurile nordice sunt ceva mai semeţe, fiind în apropierea munţilor, această semeţie este tot mai greu sesizabilă la cele din centrul regiunii, pentru ca existenţa Câmpiei Bugeacului în sud să le desfiinţeze complet. Şi această câmpie, deşi mai înaltă spre nord, descreşte treptat spre sud, coborând apoi sub apele mării.
Dealurile Basarabiei au aceeaşi vechime şi aceeaşi structură ca şi cele din Moldova, apele interioare putându-şi săpa uşor albii printre ele. Tocmai de aceea, nordul şi centrul Basarabiei sunt pline de mici râuri, care se varsă fie în Prut, fie în Nistru. Cele care se varsă în Prut merg direct, dar cele care se varsă în Nistru, datorită mai marii accidentări a terenului, se strâng în râuri mai mari, capabile să străpungă dealurile. De aceea, cele mai mari ape ale Basarabiei interioare sunt în răsărit şi se varsă în Nistru, precum Răutul, Bâcul şi Botna.
În Bugeac, datorită orientării câmpiei pe direcţia nord-sud, acelaşi este şi cursul marilor râuri, care sunt însă destul de sărace în apă (Ialpugul şi Cogâlnicul). Râurile Bugeacului nu se varsă în mare, nici măcar în Dunăre, ci toate formează la vărsare lacuri ce se înşiruie de-a lungul întregii margini sudice: Cahul, Ialpug, Cătlăbuga, Chitai, Sasic. Chiar şi Nistrul se varsă într-un liman al Mării Negre. Dacă în zona Dunării lacurile au rămas de sine stătătoare, cele din zona mării (Sasic, Limanul Nistrului) se unesc cu aceasta prin guri înguste, sugrumate de limbi de nisip.
Clima Basarabiei este identică cu cea a Moldovei (n.r. partea Moldovei din actuala Românie), poate cu mai multe accente continental-excesive în nord, spre stepele ruseşti. Clima Bugeacului e asemănătoare cu cea a Câmpiei Române.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre vegetaţie şi faună, ele fiind absolut identice cu cele de deal şi câmpie de la noi.
Prin particularităţile sale geografice, Basarabia nu are nimic comun cu Rusia. Această concluzie a fost trasă de rusul Nabokih, care observa corect că solul acestei regiuni este total diferit de al celorlalte gubernii ale imperiului. „Dacă la acestea adăugăm prezenţa colinelor, devine evident pentru toată lumea că Basarabia este o regiune cu caracteristici proprii, care o deosebesc de câmpiile ruseşti”, conchidea el. (2) Pe de altă parte, aspectul românesc al Basarabiei a fost sesizat de geograful francez E. De Martonne la începutul secolului al XX-lea. El era uimit de asemănarea regiunii de la nordul Chişinăului, pe care a vizitat-o, cu zonele colinare din Moldova sau Muntenia. „Aceleaşi linii ale peisajului, aceleaşi sate”, nota el. (3) Aspecte asemănătoare au fost remarcate şi de profesorul universitar Voilquin.
Specificul geografic al Basarabiei a făcut teritoriul său foarte accesibil populării din vremuri străvechi. Aceasta o dovedesc descoperirile arheologice care se înmulţesc într-una. Dintotdeauna aici au existat numeroase centre locuite şi o viaţă economică înfloritoare. Dar tot atât de cert este că teritoriul Basarabiei face parte integrantă din spaţiul de formare şi dezvoltare al poporului român. După cum remarca istoricul rus Veltman, care a şi trăit o perioadă în Basarabia, fiind deci în absolută cunoştinţă de cauză: „Istoria Basarabiei nu mai necesită studii speciale; ea este legată de istoria Moldovei şi a Ţării Româneşti şi de soarta voievozilor lor.” (4) Până în secolul al XIX-lea Basarabia nu a format niciodată o entitate geografică sau istorică deosebită. Ea era parte componentă a teritoriului locuit de români sau de strămoşii lor. Până la 1812 Prutul nu despărţea două regiuni, ci curgea prin mijlocul aceluiaşi teritoriu, după cum trece Siretul prin mijlocul Moldovei.
Istoricul Laşkov ne lămurea asupra primilor locuitori ai Basarabiei: „În spaţiul dintre Nistru, Tisa, Dunăre şi extremităţile nordice ale Munţilor Carpaţi, în secolul I al erei noastre era în fiinţă un puternic regat barbar, în faţa căruia nu o dată a tremurat chiar şi Roma civilizată. Regatul acesta era Dacia.” Concluzia acestei afirmaţii o trăgea singur: „Moldovenii se trag, după cum am văzut, din daco-geţi amestecaţi cu colonişti romani, de unde le-a rămas şi numele de rumâni sau români, după cum îşi zic ei.” (5)
Despre limba vorbită de noul popor şi despre caracterul ei spunea lucruri foarte interesante Kruşevan: „Înrudirea strânsă a limbii moldoveneşti cu limbile de origine latină, şederea prelungită a legiunilor romane în aceste părţi, însuşi numele de români (romani) nu lasă să subziste nicio îndoială asupra originii acestei naţiuni care o leagă de populaţiile ce au locuit în Moesia şi Dacia lui Traian şi coloniştii romani.” (6)
Se poate afirma fără reţinere că Basarabia reprezintă cel mai răsăritean spaţiu al latinităţii. Ea este locuită de acelaşi popor român care se întâlneşte şi în Moldova, Transilvania, Dobrogea sau Banat. Acest popor nu are nicio asemănare cu ruşii. În 1863 statisticianul militar Zaşciuk observa caracterul basarabenilor: „Moldovenii sunt un popor paşnic şi liniştit care până astăzi nu poate uita anii îndelungaţi de robie; trecutul lui trist deopotrivă se reflectează în legendele populare, în credinţele lui şi vibrează în cântecele pline de durere şi fără de sfârşit, ca şi veacurile lungi de suferinţă.” (7)
Din cauza vicisitudinilor istoriei, poporul român n-a putut trăi de la început într-un stat care să cuprindă tot teritoriul pe care fiinţa. De timpuriu, aici au năvălit cele mai felurite popoare şi părţi importante din spaţiul nostru le-au fost subjugate. Abia în secolul al XIV-lea românii din răsăritul şi sudul Carpaţilor au putut întemeia statele independente Moldova şi Muntenia, piedici în calea expansiunilor de tot felul. Voievodatul românesc al Moldovei şi-a cucerit independenţa sub Bogdan în 1359, reuşind până la sfârşitul secolului să unifice spaţiul dintre Carpaţi, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră. Apogeul acestui voivodat a fost însă atins în secolul următor, moment de care se ocupa academicianul rus Berg: „Moldova în timpul domnitorului Ştefan (1457-1504), căruia românii îi zic «cel Mare», a atins culmea puterii sale. Pe vremea acestui domnitor, pentru prima dată au apărut în Moldova turcii. Ei au distrus cu această ocazie cetăţile moldoveneşti Chilia, Cetatea Albă, Tighina şi Soroca. Mari foloase asta însă nu le-a adus, deoarece ei n-au fost în stare să menţină aceste cuceriri.” (8)
În faţa covârşitoarei puteri a Imperiului otoman însă, Moldova a trebuit să se închine, în condiţii cât mai favorabile, fapt relevat de acelaşi Berg: „În timpul lui Bogdan al III-lea, fiul lui Ştefan, Moldova s-a declarat de bunăvoie vasală turcilor (1511), în condiţii destul de avantajoase: ţara şi-a păstrat autonomia interioară completă, turcii nu aveau dreptul nici să cumpere pământuri în Moldova şi nici să se stabilească acolo. În schimb, domnitorul ales trebuia să fie confirmat de Poartă şi Moldova era obligată să plătească Turciei un tribut anual de 4.000 de ducaţi şi să-i dea 40 de şoimi şi, în caz de nevoie, 40 de soldaţi. Mai târziu tributul a fost mărit.” (9)
Închinându-se turcilor, ţările române erau doar vasale acestora, şi nu paşalâcuri otomane. Între ele şi puterea suzerană existau capitulaţii (închinări de bunăvoie), care stabileau clar relaţiile dintre ele. Între condiţiile închinării exista şi cea a menţinerii integrităţii teritoriale. „Frontierele Moldovei vor fi păstrate intacte în întreaga lor întindere”, stipula capitulaţia încheiată în 1634 între Moldova şi sultanul Mehmed IV, şi care era în vigoare şi la 1812. Mult timp Poarta otomană a respectat această prevedere, lucru uşor de observat mai ales în două momente:
În urma războiului austro-turc din 1699, la pacea de la Karlowitz, „polonezii ceruseră, de asemenea, Moldova, însă turcii le-au răspuns că le era cu neputinţă să le-o cedeze, deoarece era un principat care se supusese Înaltei Porţi de bunăvoie şi nu fusese cucerit cu sabia. Polonezii au fost deci nevoiţi să-şi retragă cererea” (după cronica lui Ion Neculce). (10) Şi menţionăm că la pacea de la Karlowitz turcii tratau de pe poziţia unei ţări învinse în războiul anterior, dar nici aşa ei nu şi-au putut încălca angajamentele asumate.
Iar în 1712, după victoria asupra ruşilor, turcii au încercat să transforme în raia cetatea Soroca de pe Nistru, ceea ce a atras protestul primului domn fanariot moldovean, Nicolae Mavrocordat, care spunea că „era de datoria şi în interesul Imperiului să menţină şi să respecte cu fidelitate angajamentele pe care foştii sultani şi le luaseră faţă de popoarele a căror supunere fusese voluntară şi condiţionată, şi să nu încalce privilegiile şi drepturile ce le fuseseră garantate.” (11) Poarta a recunoscut caracterul întemeiat al acestui protest şi a lăsat Soroca în posesia Moldovei.
Totuşi, nu e mai puţin adevărat că, atunci când a crezut că era cazul, Poarta a anexat părţi din Moldova, în special zone şi cetăţi de mare interes strategic: Chilia şi Cetatea Albă în 1484, Bugeacul şi Tighina în 1538, Hotinul în 1713-1715. Şi, din păcate, în 1775 s-a produs prima încălcare a capitulaţiilor, săvârşită în favoarea unei puteri străine: Bucovina era dăruită Austriei! Precedentul era astfel creat.
Totuşi, stăpânirea otomană nu era deosebit de apăsătoare asupra ţărilor române. Ea nici nu putea fi comparată cu alte regimuri, ce vor fi cunoscute în curând. Geograful rus Semionov-Tian-Şanski sublinia: „La sfârşitul secolului al XIV-lea Muntenia a devenit vasală Turciei şi în 1511, după o lungă rezistenţă, Moldova a căzut şi ea sub suzeranitatea turcească. Cele două principate au reuşit însă să-şi păstreze organizarea lor politică, domnitorii lor naţionali şi religia lor. Dependenţa lor faţă de Turcia nu se manifesta decât prin plata unui tribut.” (12)
„Până la anexarea sa la Imperiul rus în 1812, Basarabia era supusă aceluiaşi regim de guvernare ca Moldova, din care făcea parte, constata juristul Egunov. Astfel, este imposibil de a vorbi despre administraţia Basarabiei până la anexarea sa la Rusia, fără a vorbi de Divanul Moldovei, căruia îi era subordonată Basarabia. În Basarabia nu există domeniu care să nu aibă documente emise de Divanul Moldovei.” (13)
Într-adevăr, până la 1812 în fruntea principatelor erau doi domni, ajutaţi de un guvern central denumit Divan. El era compus din primii demnitari ai ţării, laici şi clerici. Fiecare divan avea cancelaria sa, compusă din câteva zeci de secretari sau logofeţi, având în sarcină corespondenţa judiciară şi administrativă, şi în plus contabilitatea. Divanul conducea ţinuturile prin ispravnici (câte doi de fiecare ţinut pe timp de un an). Ei concentrau toate ramurile administraţiei ţinutului. Ispravnici erau aleşi boierii de rang înalt. De ei ţineau primarii (căpitanii de târguri), căpitanii de mazili, vechilii pentru localităţile îndepărtate, capii de plăşi (ocolaşi) şi primarii satelor. Este adevărat că posturile se cumpărau şi că în această privinţă nu exista nicio legalitate. Juristul rus Kasso avea dreptate să afirme că: „În realitate, ceea ce se numeşte «dreptul administrativ» nu exista în principatul Moldovei şi desigur nu s-a putut găsi nici în Basarabia; dreptul şi îndatorirea administraţiei locale nu au fost determinate de nicio lege; ispravnicii şi ajutorii lor «ocolaşii» în ţinuturi şi «căpitanii» în târguri, erau cu totul arbitrari şi numai destituirea lor putea să aducă un corectiv temporar; iar responsabilitatea în funcţiune a demnitarilor, care nu exista în principate, n-a fost de asemeni cunoscută în Basarabia, până când legiuirile imperiului n-au fost extinse în această provincie.” (14) Este descrierea perfectă a sistemului administraţiei fanariote, dominată de corupţie şi necinste. Dar aceasta nu ne poate face să acceptăm triumfalismul final al lui Kasso, ci să ne dăm seama că nici administraţia rusească nu va fi mai bună. Bunăoară, în perioada războaielor ruso-turce, cheltuielile suportate de principatele române pentru nevoile armatei ruseşti întreceau cheltuielile pentru toate nevoile ţării de aproape două ori şi jumătate! (15)
De altfel, până la 1812, ruşii nu au căutat niciun fel de argument pentru a-şi justifica vreo pretenţie asupra Basarabiei, cu care nu aveau nimic comun din punct de vedere geografic, etnic, economic sau istoric. În 1782, cu sprijinul Academiei de Ştiinţe din Petersburg, istoricul rus Levensk publica la Paris o masivă Istorie a Rusiei, în cinci volume. În cadrul acestei lucrări era publicată şi harta Rusiei occidentale, pe care sunt trasate clar hotarele răsăritene ale Moldovei, incluzând fireşte şi Basarabia. (16) Iar lipsa oricăror drepturi ale ruşilor asupra acestui teritoriu era evidenţiată şi de Durnovo: „Basarabia a făcut parte din principatul Moldovei, prin care armatele noastre trebuiau să treacă în timpul războiului ruso-turc. Bineînţeles, Rusia în 1812 putea să anexeze toată Moldova, dar… ar fi fost o răpire, iar nu o cucerire, căci noi cu moldovenii n-am avut război.” (17)
septembrie 23, 2010 la 11:56 pm
Recensăminte şi mărturii în Basarabia Ţaristă (1812 – 1918)
Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie
Majoritatea românilor era atât de clară în Basarabia, încât practic nu există niciun recensământ oficial rusesc care să o dezmintă. De asemenea, se poate spune că unanimitatea observatorilor, statisticienilor şi călătorilor, ruşi şi străini, care au vizitat Basarabia, au consemnat zdrobitoarea preponderenţă a românilor în regiune, chiar dacă recensămintele nu menţionau întotdeauna expres acest lucru. Citind mărturiile lor inserate mai jos, ne putem convinge pe deplin că în întreg cursul secolului dominaţiei ruseşti, Basarabia a rămas una dintre cele mai pure zone ale românismului, în ciuda tuturor măsurilor guvernelor ţariste, amintite în capitolele precedente.
Mai jos vom reproduce impresiile a 21 de observatori ai Basarabiei, dintre care 18 au fost ruşi sau aflaţi în serviciul Rusiei. Dată fiind abundenţa informaţiilor prezentate de ei şi relativa lor incoerenţă dacă ar fi să-i raportăm unul la altul, ne-am decis să-i enumerăm în ordine alfabetică, indiferent de perioada când au scris şi situaţia specifică la care se referă.
În anul 1862 vizita Basarabia un cultivat călător rus, Afanasiev-Ciujbinski. Acesta menţiona că, în afară de departamentul Hotinului, Basarabia era locuită numai de moldoveni, care ignorau total limba rusă. Limba lor era foarte apropiată de italiană şi deriva din latină. Moldoveanul avea o frumuseţe tipică, fiind un om cu spirit larg şi inima sensibilă, dar trăia în condiţii grele, datorită asupririi la care era supus. Afanasiev-Ciujbinski se revolta de aceea împotriva „autointitulaţilor patrioţi ai poliţiei, care în regiunile (Rusiei) unde trăiesc populaţii minoritare propagă limba rusă ca mijloc al cnutului şi al pumnului.” (1)
Un fervent susţinător al rusificării, istoricul şi omul politic Batiuşkov recunoştea şi el că „Basarabia este departe de a fi rusească, atât în ceea ce priveşte limba, cât şi viaţa ei. În această provincie există mulţi oameni care se uită cu dor peste Prut.” (2)
Academicianul Berg spunea şi el: „Moldovenii sunt românii care populează Moldova, Basarabia şi părţi din guberniile Podolsk şi Herson învecinate cu ea; în număr mic ei locuiesc şi în gubernia Ekaterinoslav. Ei îşi spun moldovan (la plural moldoveni), iar României îi spun Moldova. Faţă de românii din Valahia, sau valahi, se deosebesc prin neînsemnate particularităţi dialectale.” (3)
Fiind deci absolut românească, Basarabia nu putea fi pe viitor decât un măr al discordiei între ruşi şi români, cum se exprima Durnovo, care se şi declara, în 1912, împotriva „sărbătoririi smulgerii Moldovei dintre Prut şi Nistru de la Principatul autonom al Moldovei.” (4)
Referitor la numărul ruşilor în provincie în momentul anexării, putem folosi un memoriu al mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni din 21 august 1813 către Sinodul din Petersburg, unde se afirma: „Stepa Oceacov ca şi Basarabia e populată de volohi, greci, bulgari şi de aşa-numiţii imigranţi de diferite naţiuni, iar ruşi sunt foarte puţini.” (5)
Un inginer francez de mine, X. Hommaire de Hell, vizitând Basarabia, arăta în 1845: „La luarea în posesiune de către Rusia a Basarabiei, nogaii… renunţă complet la vechile lor posesiuni, pentru a se retrage dincolo de Dunăre; nu a mai rămas în Basarabia decât populaţia moldovenească, populaţie creştină aparţinând, ca şi ruşii, religiei greceşti.” (6)
Caracterul compact al populaţiei româneşti, ca şi aspiraţiile sale, erau subliniate şi de cunoscutul deja Kasso, care scria: „Populaţia rurală de la aceste graniţe aproape că nu s-a schimbat în cursul ultimului secol. Găsim aici aceleaşi trăsături de caracter naţional ca şi la moldovenii care locuiesc în afara frontierelor imperiului.” De altfel, spunea Kasso, Basarabia nu era „decât o îngustă fâşie de pământ, nereprezentând decât o simplă amintire a visurilor şi planurilor (orientale) irealizabile.” (7)
Scriitorul şi istoricul polonez J. Kraszewski (1843) consemna: „Populaţia şi limba dominantă (în Basarabia) sunt româneşti.” (8)
Iar Kruşevan nota în 1903: „Curăţenia (la români) este ideală. Femeia moldoveancă de zece ori pe zi spală, mătură, şterge. Că se poate trăi şi dormi împreună cu viţeii şi porcii, între miriade de ploşniţe şi gândaci, ca în unele părţi din Rusia, aici nimeni nu-şi închipuie. Probabil că un popor mai curat, poate afară de nemţi, este greu de găsit.” (9)
Generalul Kuropatkin, ministrul de război al imperiului, era nevoit să constate: „Poporul român din Basarabia anexată acum o sută de ani, azi încă (1910) trăieşte izolat la marginea populaţiei ruseşti.” (10) Dar, continua generalul Kuropatkin, în viitor „unirea poporului român, fie pe cale paşnică, fie în urma unui război, este inevitabilă.” (11)
Românii nu erau numai cei mai mulţi, ci şi cei mai vechi locuitori ai Basarabiei. Aceasta reiese şi din afirmaţia lui Laşkov (1912): „Cea mai veche populaţie a Basarabiei este cea moldovenească; potrivit datelor oficiale, ea reprezintă 48%, dar în realitate 70% din totalul populaţiei.” (12)
Dat fiind specificul ei naţional, Basarabia forma o entitate distinctă la graniţele Imperiului rus, neconfundându-se cu provinciile sale. Vizitând Moldova în prima jumătate a secolului al XIX-lea, călugărul rus Partenie scria: „Moldova la răsărit se mărgineşte cu Rusia, de care o desparte râul Prut şi Basarabia.” (13)
Este ceea ce remarca şi georaful francez Em. de Martonne în 1919: „Totul indică o ţară locuită de secole şi această ţară este pur românească… îndată ce am intrat în Basarabia, am regăsit bogatele costume femeieşti româneşti şi câţiva bătrâni cu barba căruntă, purtând cojoc şi căciulă. Aceşti oameni buni au statura înaltă, trăsături regulate, aerul deschis şi sincer al ţăranului din dealurile subcarpatice. Cu toţii se numesc, în mod invariabil, moldoveni.” (14)
Foarte importante sunt mărturiile complete ale etnografului rus de Pauly (1862): „Valahii, vlahii (moldavii, moldovenii), rumunii, rumânii sau românii sunt un popor ieşit în primele secole ale erei noastre din amestecul de daci, romani şi slavi, spunea acesta. El e cu totul distinct de vecinii săi slavi şi maghiari… La nord ei se învecinează cu rutenii, la est cu ucrainienii propriu-zişi, la sud cu bulgarii, la vest cu fraţii lor din Moldova şi la sud-est cu Marea Neagră.” Şi continua astfel: „Şesul care merge de la valul superior al lui Traian şi până la mare, Bugeacul de altădată, căruia în antichitate i se zicea «deşertul get», totdeauna a fost locuit de locuitori sălbatici geţi, pecenegi, nogai… Toată partea Basarabiei situată la nord de valul superior al lui Traian este locuită în principal de valahi sau români şi de fapt n-a fost niciodată o ţară independentă sau măcar separată de celelalte ţări valahe… Locuitorii părţii acesteia superioare a Basarabiei sunt aceiaşi români ca şi cei de dincolo de Prut; ei vorbesc aceeaşi limbă şi aparţin, ca şi aceştia, aceleiaşi biserici ortodoxe greceşti.” Despre limba lor spunea: „Limba română vorbită în Basarabia este aceeaşi ca şi în Moldova.” Iar concluzia firească era aceasta: „Valahii sau moldovenii din Basarabia centrală au rămas în toate privinţele extrem de ataşaţi naţionalităţii lor.” (15)
În acest timp, ruşii din provincie erau practic insignifianţi. În 1910, geograful Semionov-Tean-Şanski arăta: „În Basarabia, în afara micilor negustori ambulanţi… populaţia rurală moscovită (velicorusă) se află în minoritate… Totuşi, populaţia permanentă velicorusă de rit vechi nu formează în Basarabia mai mult de 1,5% din totalul populaţiei.” (16)
S-a mai arătat că numele Basarabia a fost implantat artificial asupra întregii provincii, care până la 1812 nu a existat niciodată de sine stătător faţă de celelalte ţări româneşti. Încă în 1838 rusul Skalkovski mai numea Basarabia numai „raiaua Benderului şi a Chiliei împreună cu fortăreaţa Ismailului.” Restul provinciei anexate de ruşi era numit de el „Moldova cea situată pe ţărmul stâng al Prutului.” (17)
Iar în 1878, în Geografia provinciei Basarabiei, Soroka scria: „Moldovenii compun marea masă a populaţiei (Basarabiei), aproximativ ¾.” (18) Afirmaţii la fel de categorice făcea şi Kroncevov.
Înaltul funcţionar rus Svinin arăta şi el: „Locuitorii autohtoni ai acestei regiuni sunt moldoveni sau români, care, aşa cum am susţinut cu tărie, sunt descendenţii colonilor romani. Ei vorbesc limba moldovenească, care este de origine latină şi care conservă, ca şi italiana, numeroase particularităţi ale limbilor neolatine.” (19)
Cunoscutul Vighel, fost viceguvernator al Basarabiei, nota: „Am ocazia să studiez spiritul moldovenilor. Aceşti români sau romani, cum se numesc ei, descind dintr-o populaţie amestecată, compusă din coloni romani şi din slavo-daci învinşi de Traian. În limba pe care o vorbesc predomină elementul latin.” (20)
Alt scriitor care a lăsat abundente mărturii este căpitanul de stat major Zaşciuk, care a efectuat în 1862 un recensământ al populaţiei Basarabiei. El arăta de la început: „Moldovenii formează majoritatea populaţiei, aproape ¾ din cifra totală. Moldovenii locuiesc de foarte mult (timp) în regiunile centrale şi septentrionale ale Basarabiei. Ei pot fi consideraţi ca aborigenii acestor regiuni. Moldovenii vorbesc o limbă latină stricată, amestecată cu cuvinte slave. Limba lor are o rădăcină latină şi păstrează mai multe particularităţi originale ale vechii limbi a romanilor decât italiana.” (21) Apoi continua: „Judeţele Chişinău şi Orhei sunt locuite aproape în exclusivitate de ei (de români). În judeţul Hotin sunt amestcaţi cu ruteni, în timp ce în judeţele Cetatea Albă şi Tighina ei sunt amestecaţi cu «venetici».” (22)
Despre femeile românce din Basarabia, Zaşciuk spunea: „Ochii negri, strălucitori şi plini de foc ai moldovencei, mişcările sale graţioase, ba galeşe, ba leneşe, ba pasionate, fac din această femeie o fiinţă foarte plăcută… Moldoveanca, îngrijită de nepăsarea bărbatului său, e foarte economă şi cumpătată, modestă, ea e puţin sociabilă şi nu iubeşte pe un străin.” Şi încheia: „Este imposibil a găsi la un popor de jos o curăţenie aşa de perfectă, ca aceea care se observă în locuinţa moldoveanului din Basarabia.” (23)
Ultima mărturie este cea a doctorului german I.H: Zucker (1834), care poate folosi şi drept concluzie a acestor impresii: „Ei (românii) populează toate satele din centru şi cea mai mare parte a provinciei.” (24)
Şi dacă aceste informaţii provin din surse mai mult sau mai puţin oficiale, vom trece acum la statisticile oficiale ruseşti, care, chiar dacă, din motive lesne de bănuit, nu sunt la fel de categorice în ce priveşte proporţia populaţiei autohtone, nu fac în fapt decât să confirme cele consemnate mai sus.
Într-un capitol anterior s-a mai arătat că, în momentul anexării, populaţia Basarabiei era formată în proporţie de aproximativ 95% români, care erau majoritari şi pe teritoriul fostelor raiale turceşti. Sosind momentul să completăm această afirmaţie, iată care era numărul locuitorilor fostelor raiale în 1808, cu specificarea provenienţei lor naţionale, după o statistică din acel an: la Chilia, dintre cei 478 de capi de familie înregistraţi, 393 erau români, urmaţi de 58 de ruşi şi 27 de evrei; la Cetatea Albă, dintre cei 334 de capi de familie, erau 168 de români, 132 de armeni, 18 evrei şi 16 sârbi; la Tighina, dintre cei 331 de capi de familie, 169 erau români, 101 evrei, 9 armeni şi 52 de supuşi Rusiei; la Hotin, dintre cei 648 de capi de familie, 297 erau români, 340 evrei şi 11 armeni. (25) Aceasta era numai situaţia cetăţilor-reşedinţe ale raialelor, fără a cuprinde şi numeroasa populaţie rurală din jurul lor, românească în totalitate.
Cu mici ajustări, cifrele se repetau în concluziile primului recensământ oficial rusesc din provincie, cel din 1817: români 86,0%, ucrainieni 6,5%, evrei 4,2%, lipoveni 1,5%, greci 0,7%, armeni 0,6%, bulgari şi găgăuzi 0,5%, majoritatea minoritarilor fiind stabiliţi în regiune de mai puţin de cinci ani. (26)
În 1834, Koeppen constata că românii rămăseseră exact în aceeaşi proporţie de 86%, (27) situaţie care va rămâne stabilă până spre mijlocul secolului şi chiar mai târziu. În 1861, de exemplu, Ministerul rus de interne a publicat o „Listă a oraşelor” imperiului, alcătuită de un comitet de statisticieni, deci o lucrare absolut oficială. Aici scria: „Moldovenii sunt cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ai Basarabiei.” (28) Şi acelaşi Koeppen considera în 1851 că moldovenii reprezentau 80% din populaţie. (29)
În urma masivelor emigrări şi colonizări, populaţia românească s-a redus totuşi în raport cu noile naţionalităţi ale Basarabiei. În 1862 s-au efectuat două recensăminte paralele în provincie şi rezultatul lor a fost foarte asemănător. Primul a fost coordonat de amintitul căpitan Zaşciuk, care a dat procentajul de 66,4% românilor. (30) Al doilea a aparţinut etnografului, şi el amintit mai sus, de Pauly, care a comunicat următoarele cifre: români 67,4%, ucrainieni 10,9%, evrei 7%, bulgari 4,9%, ruşi 3,4% etc. (31) Iar în 1871 proporţia lor se menţinea la 67,4% sau chiar la 68%, după consemnarea lui Oberucev. (32)
Un nou recensământ oficial a avut loc în Basarabia abia în 1897, cu care ocazie au fost aplicate toate metodele posibile pentru formarea unei noi imagini a provinciei, mult mai rusească decât ne-am fi putut aştepta. Pe scurt, acum au fost înregistraţi drept ruşi toţi cei care cunoşteau cât de cât limba autorităţilor. Prin acest original procedeu, românii „scădeau” la 47,6%, dar realitatea era cu totul alta. Rusul Butovici scria despre conaţionalii săi la acest recensământ: „Numărul lor este în realitate mult mai puţin important decât cel indicat prin recensământ.” (33) De altfel, recensământul din 1897 a fost infirmat chiar şi de datele publicate de departamentul militar, potrivit cărora în Basarabia în 1900 românii erau 52%.(34)
Realitatea rezultă din estimările de la începutul secolului al XX-lea. Românii atingeau proporţia de 75% (după Kruşevan) (35), apoi numai 53,9% în 1907, (36) dar din nou 70% în 1912 (după Laşkov) (37) şi, în sfârşit, 65-67% în 1918 (după americanul J. Kaba). (38)
Merită să amintim şi procentajele ruşilor şi ucrainienilor de la acelaşi recensăminte inventariate aici. Conform tuturor mărturiilor consemnate, numărul ruşilor propriu-zişi în Basarabia a rămas întotdeauna extrem de mic, şi din această cauză vor fi luaţi împreună cu ucrainienii în statistica noastră.
Deci, socotite împreună, cele două naţionalităţi din Basarabia totalizau: 6,5% în 1817, 15,7% (Zaşciuk) sau 14,3% (de Pauly) în 1862, 15,8% în 1871, 27,8% în 1897 (cu rezervele de rigoare) şi 24,6% în 1907! Acesta era rezultatul „fructuos” al unei rusificări de o sută de ani!
Cei care au spus lucrurilor pe nume au fost tot scriitorii ruşi. Dat fiind caracterul absolut românesc al provinciei, unii autori ruşi, ca Danielevski (1888), recomandau guvernului rus să restituie Basarabia României, „având în vedere principiul naţionalităţii”, (39) iar generalul Kuropatkin, des pomenit aici, afirma că „Rusia a atins în 1792 frontierele ei naturale, ajungând la malul stâng al Nistrului.” (40) Ce altă recunoaştere mai categorică se putea da falimentului total al politicii de rusificare?